Arta rupestrã

Arta rupestrã

Arta este un act specific uman, demonstrând superioritatea omului ca fiintã inteligentã. Creatiile de artã descoperite pânã astãzi au o vechime de pânã la 40 000 de ani, ele apãrând odatã cu specia Homo Sapiens Fossilis. Inceputurile, modeste de altfel, au constat în reprezentãri animaliere pe oase, coarne, sau pe peretii pesterilor. Au urmat apoi mici statuete si figurine la început modelate din argilã, apoi sculptate în os, lemn si piatrã, sau chiar sculpturi în peretii de calcar ai unor grote. Sursa de inspiratie a strãmosilor nostri a fost, în mod firesc, propria lor luptã pentru existentã. Animalele erau reprezentate cu un deosebit simtal miscãrii si proportiilor, fugind, hrãnindu-se sau luptând, niciodatã însã în pozitie staticã . Dar de aici si pânã la a crea picturi sau sculpturi gigantice, ce nici astãzi nu se stie cum au fost realizate, este un drum imens. Mã refer în primul rând la reprezentãrile întâlnite în naturã sub forma de sfincsi, pe care destul de multi cercetãtori le asazã în rândul creatiilor naturale. Acestia sunt formatiuni stâncoase cu aspecte zoo- sau antropomorfe. Un exemplu de asemenea formatiune este Sfinxul din Bucegi, în care geologii vãd un simplu produs al eroziunii naturale. Dar dacã exemplul dat mai sus ar putea fi considerat un accident al naturii, a considera sfincsii descoperiti în muntii Kazahstanului sau reprezentãrile de capete de berbeci din Caucaz tot opere ale naturii, înseamnã sã recunosti cã nu ai dreptate.

In multe fresce si gravuri preistorice apar aspecte stranii (dacã ne putem exprima astfel despre opere ce au o vechime de pânã la 40 000 de ani: elemente tehnice inexplicabile, costume sau obiecte similare cu cele folosite de astronauti si aviatori. Sã ne reamintim faptul cã în pictura rupestrã siluetele umane sunt redate stângaci, chiar si cele mai reusite fiind reprezentate numai din profil. Totusi, pe toate continentele, au fost descoperite reprezentãri ale unor fiinte umane îmbrãcate în haine greoaie si având cãsti ciudate (rotunde si cu antene) si atingând înãltimi de 1-> 6 m. Arheologii le-au identificat la început cu animale, dar explicatia nu rezistat la comparatia cu modul obisnuit de reprezentare al animalelor. Apoi s-a "descoperit" cã erau "zei". Dar notiunea de zeu nu exista în epoca pietrei, în orice caz nu sub forma cunoscutã în antichitate sau evul mediu.

In 1979 au fost gãsite în valea Ciolout (Mongolia) desene vechi de 5 500 de ani, gravate în peretii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintã animale care planeazã deasupra Soarelui si Lunii, figurine de "oameni" cu câte 3 degete la mâini si picioare. In 1969, pe o stâncã din Fergana (Uzbekistan) a fost descoperit un desen reprezentând un om cu o cascã sfericã etansatã, prevãzutã cu antene; el are în spate un dispozitiv ciudat, foarte asemãnãtor cu aparatele de respirat subacvatice sau cele folosite de astronauti.

O tavã gãsitã în El Salvador, redã zborul unei fiinte ciudate pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc. In provincia iranianã Behystan a fost gãsit un basorelief în care este redat Darius, "învingãtorul celor zece semintii", salutându-l pe Ahuramazda (zeul focului). Acesta zboarã pe deasupra capetelor celorlalti într-o "ladã" de sub care tâsnesc raze, iar în mâna stângã tine o inconfundabilã mansã de pilot.

In sfârsit, un ultim exemplu de desene ciudate îl constituie grupul celor descoperite pe stâncile Insulei Pastelui, numitã de bãstinasi "Te Pito o te Henua" (Buricul Pãmântului). Aici, pe vârful celui mai înalt vulcan, Rano Kao, se gãsesc ruinele lui Orongo (Satul Oamenilor-Pãsãri), în fata cãruia, la câteva sute de metri în largul oceanului, se aflã Motunui (Insula Oamenilor-Pãsãri). In ambele locuri se gãsesc gravate în lava durã chipuri ciudate de oameni cu aripi si cap de pasãre, având un cioc lung si plin de dinti si, uneori, tinând în vârful aripii un ou. Dar singura pasãre cu dinti care a trãit pe Terra a fost Archaeopteryx Lihographica, ce a trãit în Jurasic si pe care pascuanii nu aveau de unde sã o cunoascã. Vechimea acestor desene este apreciatã la peste 2 000 de ani.

Toate reprezentãrile de acest gen de pe glob contin similitudini evidente: costume greoaie, cãstile rotunde cu antene si vizoare, mãnusi si aparate ciudate de respirat în spate. Oare oamenii cavernelor din toate continentele si din cele mai izolate insule urmaserã toti aceleasi cursuri de picturã si gravurã, sau îsi fãceau vizite reciproce pentru a schimba impresii artistice ??!! Dacã aceste costume reprezintã haine si mãsti rituale, de ce sunt redate identic chiar si în locuri în care clima nu a permis niciodatã sã se poarte astfel de îmbrãcãminte? Dacã oamenii primitivi le-au desenat astfel datoritã "stângãciei" lor, cum se poate ca tot ei sã fi creat operele de artã din Altamira, Lascaux, Tassili si Marsoulas? Oare este chiar asa de inadmisibilã ipoteza cã aceste desene rupestre sunt reproduceri a ceea ce au vãzut oamenii în realitate: astronauti în costume spatiale, coborând din vehicule zburãtoare?

Statuetele preistorice impresioneazã prin elementele lor "tehnice", prin mesajul artistic ce dezvãluie idei înaintate sau, pur si simplu, prin nepotrivirea subiectelor prezentate cu perioada în care au fost create si cu locurile încare au fost gãsite. Existã însã unele reprezentãri grafice de-a dreptul uluitoare, care, desi sunt astãzi destul de cunoscute, rãmân în continuare un mister: giganticele "gravuri pe sol", cele mai impresionante si mai stranii opere de artã preistoricã ale omenirii în domeniul graficii. Ele sunt realizate de obicei prin decuparea unor portiuni trasate în prealabil pe sol, sau chiar prin sculptare în stâncã si au (indiferent de locul unde au fost gãsite) unele trãsãturi comune:

In sudul Angliei, în valea dintre orasele Oxford si Swindom, se aflã celebrul "Cal alb de la Abingdon". Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apãrut suprafata orbitor de albã a cretei, ce formeazã de fapt solul. "Calul" este stilizat cu un surprinzãtor rafinament artistic, fiind realizat într-o manierã ce poate fi calificatã drept modernã. Datoritã faptului cã în apropiere s-au descoperit resturile unor asezãri celte din epoca fierului, în care au fost gãsite monede având imprimate imagini asemãnãtoare, s-a presupus cã uriasul desen a fost realizat de triburile de cãlãreti celti care au trãit în acele locuri cu peste 2 000 de ani în urmã. Sub aspect tehnic, însã, realizarea lui rãmâne inexplicabilã, indiferent de perioada ei istoricã, deoarece desenul poate fi vãzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distante variind între 800 si 3 000 de metri, astfel cã dacã celtii ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi si în special de un mijloc de comunicare la distantã pentru a transmite coordonatele respective executantilor. In orice caz, desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înãltime de 800 - 1 000 m, si este atât de clar conturat, încât în cel de-al II-lea rãzboi mondial a fost nevoie sã fie camuflat, pentru a nu servi drept reper pilotilor germani... In peretele inaccesibil de stâncã durã, rosie al falezei golfului peruvian Pisco, a fost sãpat un imens trident de 250 m înãltime. El seamãnã cu un candelabru cu 3 brate sau cu un indicator, si poate fi distins de la 2 000m înãltime sau de la 10 mile marine, în larg.

Giganticele, inexplicabilele desene de la Nazca se aflã de fapt în valea dintre orasele peruviene Nazca si Palpa, a cãrei suprafatã mãsoarã aproape 120 kmp. La realizarea lor, dupã trasarea liniilor de contur s-au practicat santuri adânci de 40cm în stratul de sol cafeniu-roscat, iar dedesubt a apãrut stratul de pãmânt galben nisipos, ce formeazã prin contrast imaginile: figuri geometrice si reprezentãri animaliere.

Prima categorie cuprinde dreptunghiuri, trapeze, pãtrate, triunghiuri, gigantice "piste" dreptunghiulare, perfect rectilinii, cu lungimea de 1 ® 10 km (s-a calculat cã la o pistã lungã de 8 km, devierile de la linia dreaptã erau de... 1-2 cm !!??) Toate aceste piste se întrerup brusc. Multe se sfârsesc la marginea falezelor sau prãpãstiilor, ceea ce a eliminat ipoteza cã ar fi drumuri. De-a lungul unora dintre ele s-au gãsit rãmãsitele unor borne de piatrã riguros asezate la 1,5 m una de alta... De altfel, unul din punctele nodale ale sistemului formeazã o suprafatã surprinzãtor de asemãnãtoare cu cosmodromul de la Cape Kennedy. Intr-adevãr, cosmodromurile si aeroporturile militare moderne, destinate aparatelor de zbor supersonice, au ca elemente specifice mai multe piste întretãiate, o serie de puncte nodale, precum si anumite suprafete trapezoidale, folosite ca repere pentru decolare. Toate acestea apar si în suprafata amintitã de la Nazca, pistele fiind tãiate de zigzaguri uriase. In ceea ce priveste bornele de piatrã, orice pilot este ispitit sã le asocieze cu imaginea balizelor de aterizare... S-a constatat cã o pistã are dimensiunile exacte de 1 700 de metri lungime si 50 de metri lãtime, iar o alta formeazã un imens unghi cu bisectuarea, de 1 500 de metri. Ele sunt amplasate într-o zonã idealã pentru un aeroport: platou înalt,fãrã denivelãri prea mari, compus din piatrã durã (deci un suport rezistent pentru cele mai grele nave), lipsit de vegetatie care sã le stinghereascã manevrele si orientarea, alimentat cu apã de râul Nazca si fãrã coline înalte în jur, care sã pericliteze aterizãrile si decolãrile... Gravurile cuprind figuri de animale si oameni, realizate la aceeasi scarã giganticã si dintr-o singurã linie continuã care nu se intersecteazã niciodatã... Astfel se pot distinge 18 reprezentãri de pãsãri (printre care un colibri, un rãtoi, o pasãre de mare lungã de 150 de metri si, în sfârsit, uriasa fregatã ale cãrei aripi se întind pe câteva sute de metri, un pãianjen lung de 50 de metri, reptile... In tot complexul grafic de la Nazca nu existã decât o singurã imagine humanoidã, reprezentând un om cu ochii mari si rotunzi, imprimat pe o portiune de teren mai ridicatã, si considerat "anterior perioadei Nazca".

Cum au fost realizate aceste gigantice desene? Datoritã dimensiunilor iesite din comun, ele sunt vizibile în întregime doar de la înãltimi de peste 800 de metri, ori în împrejurimi nu existã munti sau dealuri care sã permitã o asemenea operatie. In acelasi timp, ele nu puteau fi trasate de pe sol dupã o schitã la scarã micã pentru cã, dat fiind terenul foarte neregulat, ar fi fost nevoie detelemetre si alte instrumente topografice pentru a trasa contururile. Dacã pentru trasarea liniilor perfect drepte de la Nazca preistoricii puteau improviza diferite unelte, pentru celelalte desene ar fi fost nevoie ca lucrãrile sã fie coordonate din aer... dar cum se înãltau preincasii în aer? S-a emis ipoteza cã se foloseau zmee uriase sau baloane umplute cu aer cald, ipotezã sprijinitã de cercetãtoarea germanã Maria Reiche. Astfel cã în toamna anului 1975 s-a efectuat o experientã gen "Kon-Tiki": doi piloti s-au înãltat în aer cu un balon construit din tesãturi frânghii si materiale fabricate dupã metode precolumbiene. Prima încercare a fost un esec deoarece balonul, care se ridicase la 200 de metri înãltime a fost cuprins de un curent violent de aer si trântit la Pãmânt. A doua încercare a reusit relativ cãci balonul s-a ridicat la 400 de metri si s-a mentinut 18 minute în zbor, parcurgând distanta de 14 km dar de aceastã datã fãrã echipaj... In orice caz se pãrea cã aceastã problemã a fost rezolvatã. Dar.... umflarea si ridicarea balonului au fost "stimulate" cu butan, iar aparatul nu s-a putut mentine mult timp în zbor si nu a putut stationa la punct fix. Presupunând prin absurd cã toate aceste probleme ar fi rezolvate de acest balon, mai rãmân totusi douã puncte neexplicabile: aparatele cu care s-au fãcut mãsurãtorile si mai ales modul în care au fost transmise coordonatele celor de jos, la câteva sute de metri distantã, dominând sunetul vântului (nu puteau sã strige, nu? ).

In America de Sud, în muntii peruvieni Cordillera Blanca, au fost descoperite, cu câteva decenii în urmã, ruinele aproape inaccesibile ale cetãtii Chavin do Huantar, centrul uneia dintre cele mai vechi civilizatii preincase: cultura Chavin. Modul în carre au fost realizate bastioanele, zidurile si clãdirile interioare ale acestei cetãti, este total neobisnuit, fiind total deosebit de stilul faimoaselor fortãrete Tiahuanaco, Cerra Gallan, Machu-Pichu... Mai precis, zidurile sunt realizate în principal prin procedeul sculptãrii si scobirii în stânca defileelor, piscurilor si pesterilor naturale, cetatea fiind atât de puternic fortificatã si capcanele cãilor de acces atât de numeroase încât arheologii considerã cã era aproape imposibil de cucerit. Enigma pe care oamenii de stiintã nu au reusit sã o dezlege este modul în care o culturã neoliticã a putut prelucra muntele cu uneltele de piatrã de care dispunea, mai ales cã populatiile apartinând culturii Chavin erau putin numeroase, deci construirea cetãtii nu poate fi atribuitã sutelor de mii de sclavi, ca în cazul piramidelor egiptene.

In anul 1956 au fost descoperite din avion, pe crestele zonei peruviene a muntilor Anzi (la 6000 de metri altitudine), ruinele cetãtii Cerra Galan, consideratã de specialisti ca datând cu mult înaintea perioadei Imperiului Incas. Cetatea este înconjuratã de ziduri puternice, în interiorul cãrora se aflã numeroase bastioane si turnuri cu înãltimea de 12m, realizate din blocuri masive de granit, bine slefuite si perfect îmbinate (fãrã mortar). Aceste curioase turnuri cilindrice nu au porti sau ferestre, accesul fiind posibil doar prin micile deschizãturi dreptunghiulare practicate în acoperis. Deci fiintele care au construit cetatea nu aveau nevoie de luminã, cãldurã, hranã si apã (cãci pe o razã de câteva sute de metri împrejur nu se aflã pãduri, animale, râuri sau lacuri), se suiau în turnuri fãrã scãri si trãiau într-o atmosferã destul de rarefiatã la 6 000 de metri altitudine. Remarcabil este faptul cã traditiile peruane denumesc turnurile de la Cerra Gala "camerele oamenilor zburãtori". La întrebarea dacã aceastã denumire a fost datã mult mai târziu sau incasii aflaserã cã oamenii ar putea totusi sã zboare, cercetãtorii peruani au rãspuns cã denumirea apare în cronicile lui Cieza do Leon, cronicarul lui Pizarro, deci ea apartine în mod cert incasilor.

Aceste uriase constructii sunt alcãtuite din 2 300 000 blocuri de pietre, fiecare cântãrind 2,5 tone. Pânã în secolul al XIX-lea erau cele mai mari constructii din lume, cu o vechime de 4 500 de ani si sunt singurele din "Cele 7 minuni ale lumii" care încã mai rezistã vremii. Cele mai vechi descrieri ale piramidelor, în special ale Marei Piramide provin d

e la un cãlãtor grec, Herodot. El a vizitat Egiptul în jurul anului 450 B.C. si a inclus în cartea sa o descriere a acestei piramide. Lui Herodot i s-a spus de cãtre un ghid egiptean cã a fost nevoie pentru constructia ei de 20 de ani de muncã pentru 100 000 de sclavi. Blocurile de piatrã au fost ridicate si asezate în pozitiile necesare de niste masini imense. Destinatia acestei constructii, conform lui Herodot, era de a fi mormântul faraonului Khufu (la care grecii se referã sub numele de Cheops). Dar probabil scrierile lui Herodot nu sunt în totalitate adevãrate.

Cercetãtorii au calculat cã pentru constructia ei au fost necesari mult mai putini ani, dar si o fortã de muncã mai redusã decât cea sugeratã de Herodot. Dar aceste lucruri sunt oarecum explicabile prin faptul cã atunci când Herodot a vizitat Egiptul, Marea Piramidã avea deja o vechime de 2 000 de ani iar o mare parte din adevãr era acoperit de miturile istoriei. Cu sigurantã ideea cã a fost mormântul faraonului este în concordantã cu practicile egiptene. Cu multe secole înainte si dupã construirea acestei piramide egiptenii si-au îngropat mortii care credeau cã devin zeii pe care îi venereazã ei, în morminte gigantice cum ar fi piramidele, unele chiar sãpate direct în stânca muntelui. Toti conducãtorii erau îngropati împreunã cu multe lucrui care se credeau a fi necesare si dupã moarte... Multi dintre ei au fost îngropati alãturi de toate comorile lor adunate în timpul vietii... De aceea nu rare erau cazurile când mormintele sfinte erau jefuite.

Proiectantii au adoptat metoda creãrii de pasaje secrete si camere ascunse, precum si a unor culoare ce duceau spre unele camere "false" ce nu contineau de fapt nimic. Cu toate acestea, cu cât proiectantii deveneau mai experimentati, cu atât si hotii se perfectionau, asa încât pânã în zilele noastre, toate mormintele, fãrã nici o exceptie aproape, au fost jefuite. In 820 A.D. cercetãtorul arab Caliph Abdulah Al Manum s-a hotãrât sã caute comoara faraonului Khufu. El a angajat un grup de muncitori cu care, nereusind sã gãseascã locul exact al vestitei usi secrete au început sã sape de-a lungul monumentului. Dupã câteva sute de metri, când erau pe punctul de a renunta, au auzit un ecou îndepãrtat în interiorul piramidei. Sãpând de-a lungul directiei din care venea sunetul, au gãsit o intrare într-un pasaj ce cobora în centrul Piramidei. Pe culoar era un bloc imens de piatrã ce pãrea sã fi cãzut din tavan si sã fi fost cauza acelui zgomot pe care îl auziserã. Din interior au putut descoperi usile secrete ce nu putuserã sã le observe din exterior. Coborând de-a lungul culoarului au ajuns la câtiva zeci de metri sub pãmânt, acolo unde se termina piramida. Culoarul îsi termina coborârea brusc, apoi începea sã urce vertical câtiva metri pentru a se termina si de aceastã datã într-un zid gol. Pentru a reusi sã gãseascã într-un târziu camera regelui, au trebuit sã sape în locul de unde cãzuse acel bloc de piatrã lucru ce le-a permis sã descopere colidorul principal ce ducea la Camera Regelui (faraonului) unde nu se gãsea decât cosciugul acestuia în centru, în rest fiind complet goalã, dupã ce mai întâi trecea printr-un adevãrat labirint de pasaje si camere ce puteau fi considerate dupã dimensiunile avute si obiectele gãsite în ele ca fãcând parte dintr-un "palat" cãci puteai gãsi acolo cam orice ai fi avut nevoie..! ! !

Unii cercetãtori au sugerat cã piramida nu a fost de la început destinatã a servi drept mormânt pentru faraon ci pentru a fi folositã drept observator astronomic. Scriitorul roman Proclus afirma cã înainte de a fi terminatã complet, piramida chiar a fost folositã în acest scop, însã nu putem pune prea multã greutate pe vorbele sale deoarece în momentul când el a lansat aceastã teorie, Marea Piramidã avea deja o vechime de 2 000 de ani. Richard Proctor, un astronom, a observat cã pasajul descendent ar fi putut fi folosit pentru observarea traiectoriilor unor stele. De asemenea a precizat cã sala cea mare, daca ar fi fost deschisã în vârf (în timpul constructiei) ar fi putut servi pentru facerea unor hãrti astrale.

Au apãrut multe teorii pentru explicarea scopului costruirii acestei piramide, multe din acestea destul de bizare, altele chiar stupide. Cea mai mare parte a arheologilor însã sunt de acord cã singurul scop al Marii Piramide a fost de a fi folositã ca mormânt pentru faraonul Egiptului din acea perioadã, Cheops. De altfel se poate observa cã aproape fãrã exceptie fiecare faraon mai mare si-a construit propria piramidã în care a fost îngropat, deci aceste piramide pot fi considerate ca o traditie în cultura Egiptului. Ce s-a întâmplat totusi cu mumia si comoara lui Khufu? Nimeni nu stie. Cercetãrile intense care au urmat nu au mai gãsit nici o altã camerã sau pasaj secret. Ne putem întreba dacã, în acest caz, faraonul si arhitectura piramidei au reusit sã pãcãleascã atât pe prãdãtorii de morminte, antici, cât si pe arheologii moderni, rãmânând astfel una din cele sapte minuni ale lumii.